Tags
– recenzie de Liviu ORNEA –
în Observator Cultural Nr. 778 din 26.06.2015
Am în faţă volumul al doilea al Corespondenţei complete a lui René Descartes (Polirom, 2015), ediţie îngrijită de Vlad Alexandrescu. Peste nouă sute de pagini, o muncă uriaşă, impresionantă – traduceri din franceză, latină şi neerlandeză (Robert Arnăutu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragoş Vadana, Grigore Vida), completate cu un excelent aparat critic şi cu note complementare (Robert Arnăutu, Călin Cristian Pop, Grigore Vida). Ca şi primul volum, şi acesta e rodul unui grant PN-II, finanţat de CNCS şi derulat prin Colegiul Noua Europă din Bucureşti. Scrisorile sînt grupate cronologic, volumul acoperă anii 1639-1644 şi creionează tabloul unei vieţi intelectuale extrem de dinamice, în care ideile circulă şi adesea se ciocnesc. Interesul e enorm. Unii cititori vor fi încîntaţi de arta corespondenţei, de frazele meşteşugite ale lui Descartes, Mersenne, Huygens, Hobbes… Se vor întreba, poate, cîţi matematicieni sau fizicieni de azi ar mai putea compune asemenea scrisori pline de volute stilistice, fără să renunţe nici o clipă la polemică (un exemplu perfect e corespondenţa Hobbes – Descartes, purtată (editorul nu ne spune de ce) prin mijlocirea lui Mersenne, căruia amîndoi corespondenţii, raţionalişti, i se adresează, respectuos, cu apelativul „Cuvioase Părinte“). Alţii vor fi uimiţi să vadă interesul unui cap încoronat pentru probleme de geometrie (Descartes explicîndu-i, răbdător, Prinţesei Elisabeta a Boemiei celebra problemă a celor trei cercuri a lui Apollonius din Perga: cum să construieşti un cerc tangent altor trei cercuri date).
Fizicienii, matematicienii, filozofii vor fi, desigur, interesaţi de conţinutul propriu-zis al scrisorilor, unele dintre ele mici articole ştiinţifice în toată regula, conţinînd demonstraţii articulate, polemica lui Descartes cu Hobbes fiind, iarăşi, un exemplu-şcoală, poate şi o surpriză pentru cititorul care îl cunoaşte pe Thomas Hobbes doar prin filozofia sa politică: controversele sale cu Descartes se referă la chestiuni fundamentale de fizică, iar scrisorile lui Hobbes conţin desene geometrice şi raţionamente matematice în toată regula. Şi cînd te gîndeşti că, azi, mulţi iluştri practicanţi ai umanioarelor mărturisesc cu mîndrie că nu înţeleg boabă de matematică! Discuţiile, polemicile dintre aceşti mari oameni de ştiinţă se învîrt în jurul unor noţiuni, teorii, rezultate şi metode care, azi, dacă nu au fost abandonate, se predau la şcoală. Oare n-ar fi util să le povestim elevilor şi studenţilor cîte ceva din aventura aceasta uluitoare a formării şi sedimentării ideilor care, azi, sînt loc comun? Mi se pare superfluu să glosez asupra importanţei acestei traduceri pentru cultura română, destul de săracă în asemenea întreprinderi puţin aducătoare de glorie. Cine nu e deja convins de valoarea ei nu va fi convins de nici un argument pe care l-aş putea aduce. Mă uit la volumul acesta impozant, elegant şi, vorba poetului, „mă cuprinde o tristeţe iremediabilă“. „De ce pierzi timpul traducînd?“, mă întreba acum cîţiva ani un cunoscut, adăugînd imediat îndemnul pragmatic: „mai bine îţi scrii cărţile!“. Nu sînt mulţi, la noi, cei care apreciază cum se cuvine salahoria întocmirii unei ediţii critice sau traducerea – mai ales cînd e vorba de spre cartea ştiinţifică. Ani şi ani de muncă îndîrjită, de cercetare în arhive, de citit sute şi mii de pagini şi de combinat cunoştinţe de filologie, de istorie, lingvistică, filozofie şi altele poate ca să înţelegi limba, contextul, atmosfera, cutumele sociale şi ştiinţifice ale epocii şi să poţi, în final, oferi o versiune românească corectă unor texte de mult editate în limbile altor culturi.
Merită efortul? Are rost să tălmăceşti în română ceea ce deja există, în excelente ediţii critice, în engleză, franceză, germană? „Categoric, nu; e o risipă inutilă de resurse“, vor spune aceia pentru care ţara asta se află deja în plin dezastru, din care nimic n-o mai poate scoate, aceia care cred că educaţia, sănătatea sînt la pămînt şi că nimic nu se mai poate face – dovadă că specialiştii cei mai buni abandonează chiar foarte bine plătite locuri de muncă şi pleacă, iar tinerii conştienţi şi cu părinţi responsabili aleg să-şi facă studiile universitare în străinătate. Dezastrul este – îl vede oricine nu e orb. Printre cei care nu mai văd putinţă de schimbare, unii sînt, de fapt, exponenţii unor mici universităţi, întreaga lor demonstraţie dovedind că nu cunosc o altă realitate în afara aceleia, gheboase, din mediul lor pseudoştiinţific – iar concluzia corectă a demonstraţiei ar trebui să fie desfiinţarea acelor false universităţi sau transformarea lor în ceea ce sînt, de fapt: nişte şcoli postliceale. Oricum, spre deosebire de aceştia, eu cred că lucrurile se pot încă schimba. Iar apariţia unei asemenea traduceri e dovada că banii de cercetare, inclusiv în domeniile umaniste, pot fi alocaţi corect şi pot fi cheltuiţi cu folos. Dacă e să mai avem o şansă, atunci ea se va coagula pornind tocmai de la acei puţini, care continuă să trudească cinstit în universităţile şi institutele româneşti, aceia care, adesea, trebuie să răspundă întrebării: „Dar dumneavoastră de ce n-aţi plecat, domnule profesor? “ şi care se încăpăţînează să demonstreze că se poate face cultură, se poate face ştiinţă, se poate face cercetare şi aici – de multe ori, în condiţii precare şi în ciuda administraţiei.