Grigore Vida despre Descartes la “Izvoare de Filosofie”, RRC

Ascultați înregistrarea emisiunii la link-ul următor: http://www.radioromaniacultural.ro/2_octombrie_2015_invitat_cercet_st_dr_grigore_vida-38274

Un proiect editorial insolit. ”Rene Descartes Corespondența completă”

Invitat: cercet. șt. dr. Grigore Vida

Vă invit să urmăriți o dezbatere dedicată actualității gândirii lui Rene Descartes (1596-1650), filosoful care a transmis posterității, între atâtea alte gânduri nemuritoare, și ideea că mintea noastră poate ajunge la adevăr dacă este folosită metodic și îndrumată de reguli clare și precise.

Pretextul acestei dezbateri îl constituie apariția recentă la Editura Polirom al celui de-al doilea volum din seria Rene Descartes Corespondența completă, o lucrarea de mare erudiție ce cuprinde pe lângă traducerea schimbului de scrisori dintre Descartes și prietenilor săi, savanți, teologi, filosofi, și o cercetare asupra atmosferei culturale, spirituale, filosofice și științifice în orizontul căreia a avut loc această monumentală corespondență.

Conferință despre modernitatea timpurie, Szeged, 19-21 noiembrie 2015

Membrii proiectului “Descartes”, Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Cristian Moisuc, Călin-Cristian Pop, Tinca Prunea și Grigore Vida, vor participa în perioada 19-21 noiembrie 2015 la colocviul international “Philosophie et science: unité et pluralité à l’âge classique”/”Philosophy and Science: Unity and Plurality in the Early Modern Age”, organizat de Departamentul de Filosofie al Universității din Szeged și Centrul Universitar Francofon Szeged.

Titlurile provizorii ale intervențiilor:

Grigore Vida: Newton’s De Gravitatione and the Descartes-More Correspondence

Tinca Prunea: L’unité de la raison en question : philosophie et mathématique chez Maupertuis et dans les écrits précritiques de Kant

Christian Moisuc: L’unité (trop) métaphysique des sciences. Le paradoxe malebranchiste

Vlad Alexandrescu: De l’usage de l’infini chez R. Descartes et J.B. Morin

Calin Cristian Pop: L’infini dans la philosophie de Descartes et dans la pensée de Pascal

Robert Arnautu: The life of the soul and the life of the body. Apaczai Csere Janos and Descartes-Regius dispute

La fameuse image de l’arbre de la philosophie de Descartes sert à définir l’unité des sciences à l’âge classique. En même temps, la philosophie cartésienne prépare indiscutablement le terrain pour la diversification des sciences dont le résultat sera, quelques sciècles plus tard, la séparation nette entre les sciences dures et la philosophie. La philosophie et la science étant à l’aube de la modernité plus ou moins synonymes, on peut observer la séparation et la pluralisation des différentes disciplines philosophiques à l’âge classique. Notre colloque vise à définir ce processus en essayant de voir ensemble l’effort de l’âge classique pour définir l’unité de la science et de la philosophie ainsi que la procédure de la diversification des différents champs de savoir.

The famous image of the philosophical three in Descartes’ Principles defines the unity of sciences in the Early Modern Age. At the same time, Cartesian philosophy lays the grounds for the diversification of sciences which results, some centuries later, in the separation between hard sciences and philosophy. At the beginning of Modernity philosophy and science were synonymous, so in the Early Modern Age we can observe the separation and the pluralisation of different philosophical disciplines. The aim of our conference is to re-examine this process in order to view together two efforts in the Early Modern Age: on the one hand, the effort to define the unity of science and philosophy and on the other hand the process of diversification within the different fields of knowledge.

“Citesc cu încântare, pe măsură ce apar, volumele de corespondenţă ale lui René Descartes, uluit de câte bogăţii mi se dezvăluie odată cu ele.” Ovidiu Pecican

Tags

header1.jpg

http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=2698

Ovidiu Pecican în revista APOSTROF Anul XXVI, 2015, nr. 8 (303)

…. 3. Citesc cu încântare, pe măsură ce apar, volumele de corespondenţă ale lui René Descartes, uluit de câte bogăţii mi se dezvăluie odată cu ele. Coordonatorul proiectului şi Editura Polirom operează, mi se pare, prin această iniţiativă, o deschidere esenţială ce aduce cultura noastră la unul dintre izvoarele de mare claritate şi distincţie ale culturii europene şi universale. Descartes scrie într-un stil care este cel al honnête homme-ului, dar şi al lui, foarte personal. Spune mereu adevărul, dar forma în care îl formulează are o nobleţe şi o distincţie de la care au de învăţat toate generaţiile. Ceremonialul complicat de adresare al vremii lui nu apasă prin artificiozitate şi ritualistică prea tare asupra acurateţii şi autenticităţii sentimentelor, ceea ce iarăşi dă de gândit cu privire la stil şi considerarea lui ca halou al insului. Conţinuturile sunt fabuloase, pentru că ele arată cum observaţia liberă, perseverentă, metodică, precum şi calculele pure, matematice, fac loc unei cunoaşteri situabile încă într-un raport direct cu natura, dar şi la mare altitudine faţă de obişnuinţele zilei. Mărturisesc că nu am mai trăit delicii de acest fel la lectură de când am parcurs câteva dintre textele lui Galileo Galilei, cu vreo doi sau trei ani în urmă, când am intrat în posesia lor în ediţia bilingvă de la Humanitas.
Nu ştiu de ce, dar pentru mine „evadarea“ din spaţiul disciplinelor ştiinţifice în care e ambientată existenţa mea profesională e un privilegiu indispensabil, aducător de jubilaţii. S-ar putea să fie doar dorinţa de a contempla, de a participa la o aventură a cunoaşterii alta decât cea proprie, la fel cum par să vrea cei care asistă, cu ochii holbaţi, la lecţia de anatomie a doctorului Tulp. Ori poate este o nostalgie subterană a reconstituirii cunoaşterii totale. Orice ar fi însă, bucuriile mele ţin de contemplaţie şi de estetic, chiar dacă nu au, de astă dată, nimic de a face cu spaţiul ficţiunii, în care mă regăsesc mereu ca în adevărata mea lume.

BIFURCAŢII. Pe marginea Corespondenţei lui Descartes

Tags

– recenzie de Liviu ORNEA –

în Observator Cultural Nr. 778 din 26.06.2015

Am în faţă volumul al doilea al Corespondenţei complete a lui René Descartes (Polirom, 2015), ediţie îngrijită de Vlad Alexandrescu. Peste nouă sute de pagini, o muncă uriaşă, impresionantă – traduceri din franceză, latină şi neerlandeză (Robert Arnăutu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragoş Vadana, Grigore Vida), completate cu un excelent aparat critic şi cu note complementare (Robert Arnăutu, Călin Cristian Pop, Grigore Vida). Ca şi primul volum, şi acesta e rodul unui grant PN-II, finanţat de CNCS şi derulat prin Colegiul Noua Europă din Bucureşti. Scrisorile sînt grupate cronologic, volumul acoperă anii 1639-1644 şi creionează tabloul unei vieţi intelectuale extrem de dinamice, în care ideile circulă şi adesea se ciocnesc. Interesul e enorm. Unii cititori vor fi încîntaţi de arta corespondenţei, de frazele meşteşugite ale lui Descartes, Mersenne, Huygens, Hobbes… Se vor întreba, poate, cîţi matematicieni sau fizicieni de azi ar mai putea compune asemenea scrisori pline de volute stilistice, fără să renunţe nici o clipă la polemică (un exemplu perfect e corespondenţa Hobbes – Descartes, purtată (editorul nu ne spune de ce) prin mijlocirea lui Mersenne, căruia amîndoi corespondenţii, raţionalişti, i se adresează, respectuos, cu apelativul „Cuvioase Părinte“). Alţii vor fi uimiţi să vadă interesul unui cap încoronat pentru probleme de geometrie (Descartes explicîndu-i, răbdător, Prinţesei Elisabeta a Boemiei celebra problemă a celor trei cercuri a lui Apollonius din Perga: cum să construieşti un cerc tangent altor trei cercuri date).
Fizicienii, matematicienii, filozofii vor fi, desigur, interesaţi de conţinutul propriu-zis al scrisorilor, unele dintre ele mici articole ştiinţifice în toată regula, conţinînd demonstraţii articulate, polemica lui Descartes cu Hobbes fiind, iarăşi, un exemplu-şcoală, poate şi o surpriză pentru cititorul care îl cunoaşte pe Thomas Hobbes doar prin filozofia sa politică: controversele sale cu Descartes se referă la chestiuni fundamentale de fizică, iar scrisorile lui Hobbes conţin desene geometrice şi raţionamente matematice în toată regula. Şi cînd te gîndeşti că, azi, mulţi iluştri practicanţi ai umanioarelor mărturisesc cu mîndrie că nu înţeleg boabă de matematică! Discuţiile, polemicile dintre aceşti mari oameni de ştiinţă se învîrt în jurul unor noţiuni, teorii, rezultate şi metode care, azi, dacă nu au fost abandonate, se predau la şcoală. Oare n-ar fi util să le povestim elevilor şi studenţilor cîte ceva din aventura aceasta uluitoare a formării şi sedimentării ideilor care, azi, sînt loc comun? Mi se pare superfluu să glosez asupra importanţei acestei traduceri pentru cultura română, destul de săracă în asemenea întreprinderi puţin aducătoare de glorie. Cine nu e deja convins de valoarea ei nu va fi convins de nici un argument pe care l-aş putea aduce. Mă uit la volumul acesta impozant, elegant şi, vorba poetului, „mă cuprinde o tristeţe iremediabilă“. „De ce pierzi timpul traducînd?“, mă întreba acum cîţiva ani un cunoscut, adăugînd imediat îndemnul pragmatic: „mai bine îţi scrii cărţile!“. Nu sînt mulţi, la noi, cei care apreciază cum se cuvine salahoria întocmirii unei ediţii critice sau traducerea – mai ales cînd e vorba de spre cartea ştiinţifică. Ani şi ani de muncă îndîrjită, de cercetare în arhive, de citit sute şi mii de pagini şi de combinat cunoştinţe de filologie, de istorie, lingvistică, filozofie şi altele poate ca să înţelegi limba, contextul, atmosfera, cutumele sociale şi ştiinţifice ale epocii şi să poţi, în final, oferi o versiune românească corectă unor texte de mult editate în limbile altor culturi.
Merită efortul? Are rost să tălmăceşti în română ceea ce deja există, în excelente ediţii critice, în engleză, franceză, germană? „Categoric, nu; e o risipă inutilă de resurse“, vor spune aceia pentru care ţara asta se află deja în plin dezastru, din care nimic n-o mai poate scoate, aceia care cred că educaţia, sănătatea sînt la pămînt şi că nimic nu se mai poate face – dovadă că specialiştii cei mai buni abandonează chiar foarte bine plătite locuri de muncă şi pleacă, iar tinerii conştienţi şi cu părinţi responsabili aleg să-şi facă studiile universitare în străinătate. Dezastrul este – îl vede oricine nu e orb. Printre cei care nu mai văd putinţă de schimbare, unii sînt, de fapt, exponenţii unor mici universităţi, întreaga lor demonstraţie dovedind că nu cunosc o altă realitate în afara aceleia, gheboase, din mediul lor pseudoştiinţific – iar concluzia corectă a demonstraţiei ar trebui să fie desfiinţarea acelor false universităţi sau transformarea lor în ceea ce sînt, de fapt: nişte şcoli postliceale. Oricum, spre deosebire de aceştia, eu cred că lucrurile se pot încă schimba. Iar apariţia unei asemenea traduceri e dovada că banii de cercetare, inclusiv în domeniile umaniste, pot fi alocaţi corect şi pot fi cheltuiţi cu folos. Dacă e să mai avem o şansă, atunci ea se va coagula pornind tocmai de la acei puţini, care continuă să trudească cinstit în universităţile şi institutele româneşti, aceia care, adesea, trebuie să răspundă întrebării: „Dar dumneavoastră de ce n-aţi plecat, domnule profesor? “ şi care se încăpăţînează să demonstreze că se poate face cultură, se poate face ştiinţă, se poate face cercetare şi aici – de multe ori, în condiţii precare şi în ciuda administraţiei.

http://www.observatorcultural.ro/BIFURCATII.-Pe-marginea-Corespondentei-lui-Descartes*articleID_32060-articles_details.html

Avalon. Descartes epistolier de Ovidiu Pecican

Tags

– recenzie la volumul I al Corespondenței complete –

în Observator cultural nr. 769, Aprilie 2015

Apariţia în limba română a Corespondenţei complete a lui René Descartes (vol. I: 1607-1638, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 864 p.) reprezintă un eveniment cultural de amplă semnificaţie, chiar dacă nu şi de largă rezonanţă. Istoria ştiinţei şi a filozofiei, altfel spus cea a cunoaşterii umane, pur şi simplu, este un capitol asupra importanţei căruia nu se cere stăruit, impunîndu-se aproape de la sine ca evidenţă, oricui. Posibilitatea de a-l urma şi de a-l descifra pe Descartes, însă, în periplul lui printre oameni, descoperind ce teme l-au preocupat mai întîi, cum a avansat treptat către o serie de întrebări şi, apoi, de acţiuni menite să îi ofere eventualele răspunsuri la acele interogaţii, este unică. Una este textul finit al unei lucrări destinate publicului unui autor, şi cu totul alta corespondenţa care a însoţit, zi după zi, efortul creator al gînditorului, ba din nevoia de a argumenta nişte propuneri de natură tehnică, dacă este vorba despre opticianul care îi confecţiona lentilele necesare unui telescop performant, ba pentru a argumenta nişte răspunsuri despre acustică şi instrumentele muzicale, ba ca să onoreze interesul confratern al cîte unui contemporan cu privire la cercetările proprii de matematică şi de fizică (precum în cazul prelatului Mersenne). Spectacolul unei minţi în plină ebuliţie este covîrşitor, oferind la lectură senzaţii unice, de nebănuit iniţial. Apar în scenă, rînd pe rînd, fizicianul Huygens şi matematicianul Fermat, ca şi figuri parcă mai puţin meritorii, dar nu mai puţin demne de curiozitatea cititorului, preocupate, şi ele, de avansul ştiinţific şi de posibilitatea de a contribui la el. Este o epocă în care „Europa clasică“ despre care vorbea Pierre Chaunu oferă ancadramentul tentativelor de a concilia adevărurile teologiei cu cele ale noilor descoperiri, conducînd, în unele cazuri, precum cel al lui Galileo Galilei, la condamnări şi interdicţii, iar în cel al lui Descartes însuşi, la racorduri şi la o anume toleranţă. Natura şi cosmosul sînt acum regăsite ca în opera primilor filozofi greci, a presocraticilor, din care au rămas numai fragmente, într-o atmosferă în care observaţia liberă a cerului, ca şi a luminii de lumînare în întuneric, poate genera concluzii teoretice fascinante, chiar dacă nu întotdeauna definitive pentru ceea ce s-a numit fizica newtoniană.

Două aspecte sînt cele care stîrnesc, de la bun început, emoţia estetică a receptării corespondenţei carteziene. Primul se referă la stilul epistolelor, mereu plin de politeţe şi consideraţie faţă de partenerul în materie de schimb de idei, ornamentat – dar nu excesiv – cu formulele de politeţe ale honnête hommeului bine educat la şcolile clasicismului, ale Contrareformei şi ale raţionalismului, dar fără a face concesii atunci cînd este de spus ceva critic. Pentru polemica adevărată de idei şi stilul acesteia, abordarea carteziană rămîne un model. Retorica frazei şi buna mînuire a limbii sînt mijloace prin care gîndul autorului dobîndeşte o precizie şi o rigoare exemplare, dezvăluind cum fermitatea poate fi asociată cu înţelegerea mai adîncă, fără a deveni decapitare şi păstrînd măsura, dar şi cum există sau poate exista un stil al ştiinţei şi al filozofiei care, eliberat de temperaturile extreme, este chemat să exprime, accesibil, şi totuşi elegant şi inovativ, ceea ce merită exprimat. Cel de-al doilea fapt dezvăluit de corespondenţă este modul în care filozofia şi ştiinţa pot constitui, realmente, un mod de viaţă şi cum pot fi ele practicate ca etică a cotidianului.

Descartes dezvoltă dialoguri de mare încărcătură ideatică în limitele unui continuu exerciţiu logic de factură aristotelică aplicat unui număr indefinit de subiecte, dar ca reflex al aceleiaşi metode raţionale pe care o argumentează, de la un moment dat, în paginile Discursului asupra metodei. Marele lui proiect, Lumea, cu cele două părţi care l-au alcătuit – tratatul referitor la lumină şi secţiunea dedicată condiţiei omului –, rămas postum din cauza temerii represaliilor Inchiziţiei (deşi Descartes fusese educat de iezuiţi şi se păstrase în cei mai buni termeni cu aceştia), era încercarea de a descrie mediul în care trăieşte omul pornind de la propriile observaţii şi de la studiile personale, în unele cazuri acestea valorizînd partea valoroasă a contribuţiilor altor contemporani. În condiţiile în care ştiinţa secolului al XVII-lea rămînea apanajul pasionaţilor neinhibaţi total de presiunile ideologiei oficiale de factură religioasă, refugierea lui Descartes în Ţările de Jos şi discutarea chestiunilor aflate în dezbatere în privat fac din corespondenţa lui o chestiune de primă importanţă pentru cunoaşterea procesului creator şi a etapelor elaborării concepţiei lui. Dacă se ţine seama şi de faptul că o mare parte din rezultatele efortului de gîndire al maestrului francez s-a păstrat în arhivele lui postume, continuînd pînă astăzi să iasă, puţin cîte puţin, la iveală, se poate înţelege şi mai bine cît de important este ca fiecare nouă ediţie din opera lui să aducă la zi suma moştenirii raţionalistului francez.

Pe lîngă toate implicaţiile majore pe care aducerea în cultura română a corespondenţei lui Cartesius le poate avea, citez doar o comparaţie între Olanda şi Italia, favorabilă celei dintîi, care face din fragmentul la care mă refer un pandant al faimosului text costinian despre Ţara Italiei ca o „naramză“ (portocală): „Aş putea rămîne aici întreaga mea viaţă fără să mă vadă vreodată cineva. Merg să mă plimb în fiecare zi prin forfota unei largi mulţimi, cu tot atîta libertate şi linişte pe cît aţi putea avea pe aleile unde Domnia voastră vă plimbaţi, şi nu-i privesc pe oamenii pe care îi văd altfel decît aş privi copacii ce se găsesc în pădurile voastre, ori animalele care pasc acolo. Însuşi freamătul vînzolelii lor nu întrerupe visările mele mai mult decît ar face-o cel al vreunui pîrîu. […] Iar dacă vă creşte inima văzînd cum se pîrguiesc fructele în livezile Domniei voastre şi fiind înconjurat de ele din belşug, gîndiţi-vă că aţi simţi pe puţin acelaşi lucru, văzînd cum sosesc aici vasele care ne aduc din belşug tot ceea ce produc Indiile şi tot ceea ce este rar în Europa. Ce alt loc ar putea alege cineva din tot restul lumii, unde comodităţile vieţii şi toate curiozităţile ce pot fi rîvnite să fie atît de uşor de găsit precum aici? În ce altă ţară s-ar putea cineva bucura de o libertate atît de deplină, în care să poată dormi mai lipsit de griji, în care sînt mereu oşti gata de luptă pentru a ne apăra, în care otrăvirile, trădările, calomniile să fie mai puţin cunoscute şi care să fi păstrat mai mult din neprihănirea rămasă de la strămoşii noştri? Nu ştiu cum puteţi să îndrăgiţi într-atît aerul Italiei, odată cu care se respiră atît de adesea ciuma, şi unde întotdeauna căldura de peste zi este de nesuportat, răcoarea serii nesănătoasă, iar întunericul nopţii tăinuieşte tîlhării şi omoruri. Iar dacă vă temeţi de iernile din miazănoapte, spuneţi- mi care umbre, evantai sau fîntîni v-ar putea feri la Roma de neplăcerile căldurii atît de bine, pe cît vă scapă aici de frig o sobă şi un foc straşnic?“ (din scrisoarea către Gue de Balzac, 5 mai 1631, p. 198).

Corespondenţa lui Descartes se cere neapărat citită.

Ediţie ingrijită de Vlad Alexandrescu

Introducere de Vlad Alexandrescu

Traducere din franceză, latină şi neerlandeză de Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Robert Lazu, Calin Cristian Pop, Mihai-Dragos Vadana, Grigore Vida.

Note, cronologie, note complementare, bibliografie si indici de Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Calin Cristian Pop, Mihai-Dragos Vadana, Grigore Vida.

http://www.observatorcultural.ro/AVALON.-Descartes-epistolier*articleID_31746-articles_details.html