Tags

– recenzie la volumul I al Corespondenței complete –

în Observator cultural nr. 769, Aprilie 2015

Apariţia în limba română a Corespondenţei complete a lui René Descartes (vol. I: 1607-1638, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 864 p.) reprezintă un eveniment cultural de amplă semnificaţie, chiar dacă nu şi de largă rezonanţă. Istoria ştiinţei şi a filozofiei, altfel spus cea a cunoaşterii umane, pur şi simplu, este un capitol asupra importanţei căruia nu se cere stăruit, impunîndu-se aproape de la sine ca evidenţă, oricui. Posibilitatea de a-l urma şi de a-l descifra pe Descartes, însă, în periplul lui printre oameni, descoperind ce teme l-au preocupat mai întîi, cum a avansat treptat către o serie de întrebări şi, apoi, de acţiuni menite să îi ofere eventualele răspunsuri la acele interogaţii, este unică. Una este textul finit al unei lucrări destinate publicului unui autor, şi cu totul alta corespondenţa care a însoţit, zi după zi, efortul creator al gînditorului, ba din nevoia de a argumenta nişte propuneri de natură tehnică, dacă este vorba despre opticianul care îi confecţiona lentilele necesare unui telescop performant, ba pentru a argumenta nişte răspunsuri despre acustică şi instrumentele muzicale, ba ca să onoreze interesul confratern al cîte unui contemporan cu privire la cercetările proprii de matematică şi de fizică (precum în cazul prelatului Mersenne). Spectacolul unei minţi în plină ebuliţie este covîrşitor, oferind la lectură senzaţii unice, de nebănuit iniţial. Apar în scenă, rînd pe rînd, fizicianul Huygens şi matematicianul Fermat, ca şi figuri parcă mai puţin meritorii, dar nu mai puţin demne de curiozitatea cititorului, preocupate, şi ele, de avansul ştiinţific şi de posibilitatea de a contribui la el. Este o epocă în care „Europa clasică“ despre care vorbea Pierre Chaunu oferă ancadramentul tentativelor de a concilia adevărurile teologiei cu cele ale noilor descoperiri, conducînd, în unele cazuri, precum cel al lui Galileo Galilei, la condamnări şi interdicţii, iar în cel al lui Descartes însuşi, la racorduri şi la o anume toleranţă. Natura şi cosmosul sînt acum regăsite ca în opera primilor filozofi greci, a presocraticilor, din care au rămas numai fragmente, într-o atmosferă în care observaţia liberă a cerului, ca şi a luminii de lumînare în întuneric, poate genera concluzii teoretice fascinante, chiar dacă nu întotdeauna definitive pentru ceea ce s-a numit fizica newtoniană.

Două aspecte sînt cele care stîrnesc, de la bun început, emoţia estetică a receptării corespondenţei carteziene. Primul se referă la stilul epistolelor, mereu plin de politeţe şi consideraţie faţă de partenerul în materie de schimb de idei, ornamentat – dar nu excesiv – cu formulele de politeţe ale honnête hommeului bine educat la şcolile clasicismului, ale Contrareformei şi ale raţionalismului, dar fără a face concesii atunci cînd este de spus ceva critic. Pentru polemica adevărată de idei şi stilul acesteia, abordarea carteziană rămîne un model. Retorica frazei şi buna mînuire a limbii sînt mijloace prin care gîndul autorului dobîndeşte o precizie şi o rigoare exemplare, dezvăluind cum fermitatea poate fi asociată cu înţelegerea mai adîncă, fără a deveni decapitare şi păstrînd măsura, dar şi cum există sau poate exista un stil al ştiinţei şi al filozofiei care, eliberat de temperaturile extreme, este chemat să exprime, accesibil, şi totuşi elegant şi inovativ, ceea ce merită exprimat. Cel de-al doilea fapt dezvăluit de corespondenţă este modul în care filozofia şi ştiinţa pot constitui, realmente, un mod de viaţă şi cum pot fi ele practicate ca etică a cotidianului.

Descartes dezvoltă dialoguri de mare încărcătură ideatică în limitele unui continuu exerciţiu logic de factură aristotelică aplicat unui număr indefinit de subiecte, dar ca reflex al aceleiaşi metode raţionale pe care o argumentează, de la un moment dat, în paginile Discursului asupra metodei. Marele lui proiect, Lumea, cu cele două părţi care l-au alcătuit – tratatul referitor la lumină şi secţiunea dedicată condiţiei omului –, rămas postum din cauza temerii represaliilor Inchiziţiei (deşi Descartes fusese educat de iezuiţi şi se păstrase în cei mai buni termeni cu aceştia), era încercarea de a descrie mediul în care trăieşte omul pornind de la propriile observaţii şi de la studiile personale, în unele cazuri acestea valorizînd partea valoroasă a contribuţiilor altor contemporani. În condiţiile în care ştiinţa secolului al XVII-lea rămînea apanajul pasionaţilor neinhibaţi total de presiunile ideologiei oficiale de factură religioasă, refugierea lui Descartes în Ţările de Jos şi discutarea chestiunilor aflate în dezbatere în privat fac din corespondenţa lui o chestiune de primă importanţă pentru cunoaşterea procesului creator şi a etapelor elaborării concepţiei lui. Dacă se ţine seama şi de faptul că o mare parte din rezultatele efortului de gîndire al maestrului francez s-a păstrat în arhivele lui postume, continuînd pînă astăzi să iasă, puţin cîte puţin, la iveală, se poate înţelege şi mai bine cît de important este ca fiecare nouă ediţie din opera lui să aducă la zi suma moştenirii raţionalistului francez.

Pe lîngă toate implicaţiile majore pe care aducerea în cultura română a corespondenţei lui Cartesius le poate avea, citez doar o comparaţie între Olanda şi Italia, favorabilă celei dintîi, care face din fragmentul la care mă refer un pandant al faimosului text costinian despre Ţara Italiei ca o „naramză“ (portocală): „Aş putea rămîne aici întreaga mea viaţă fără să mă vadă vreodată cineva. Merg să mă plimb în fiecare zi prin forfota unei largi mulţimi, cu tot atîta libertate şi linişte pe cît aţi putea avea pe aleile unde Domnia voastră vă plimbaţi, şi nu-i privesc pe oamenii pe care îi văd altfel decît aş privi copacii ce se găsesc în pădurile voastre, ori animalele care pasc acolo. Însuşi freamătul vînzolelii lor nu întrerupe visările mele mai mult decît ar face-o cel al vreunui pîrîu. […] Iar dacă vă creşte inima văzînd cum se pîrguiesc fructele în livezile Domniei voastre şi fiind înconjurat de ele din belşug, gîndiţi-vă că aţi simţi pe puţin acelaşi lucru, văzînd cum sosesc aici vasele care ne aduc din belşug tot ceea ce produc Indiile şi tot ceea ce este rar în Europa. Ce alt loc ar putea alege cineva din tot restul lumii, unde comodităţile vieţii şi toate curiozităţile ce pot fi rîvnite să fie atît de uşor de găsit precum aici? În ce altă ţară s-ar putea cineva bucura de o libertate atît de deplină, în care să poată dormi mai lipsit de griji, în care sînt mereu oşti gata de luptă pentru a ne apăra, în care otrăvirile, trădările, calomniile să fie mai puţin cunoscute şi care să fi păstrat mai mult din neprihănirea rămasă de la strămoşii noştri? Nu ştiu cum puteţi să îndrăgiţi într-atît aerul Italiei, odată cu care se respiră atît de adesea ciuma, şi unde întotdeauna căldura de peste zi este de nesuportat, răcoarea serii nesănătoasă, iar întunericul nopţii tăinuieşte tîlhării şi omoruri. Iar dacă vă temeţi de iernile din miazănoapte, spuneţi- mi care umbre, evantai sau fîntîni v-ar putea feri la Roma de neplăcerile căldurii atît de bine, pe cît vă scapă aici de frig o sobă şi un foc straşnic?“ (din scrisoarea către Gue de Balzac, 5 mai 1631, p. 198).

Corespondenţa lui Descartes se cere neapărat citită.

Ediţie ingrijită de Vlad Alexandrescu

Introducere de Vlad Alexandrescu

Traducere din franceză, latină şi neerlandeză de Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Robert Lazu, Calin Cristian Pop, Mihai-Dragos Vadana, Grigore Vida.

Note, cronologie, note complementare, bibliografie si indici de Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Calin Cristian Pop, Mihai-Dragos Vadana, Grigore Vida.

http://www.observatorcultural.ro/AVALON.-Descartes-epistolier*articleID_31746-articles_details.html

Advertisements