Tags

recenzie de Ion Papuc în Convorbiri literare

http://convorbiri-literare.ro/?p=3953

Apariţia unui masiv prim volum în limba română dintr-o proiectată Corespondenţă completă a filozofului francez ridică unele probleme asupra cărora merită să stăruim. În primul rînd ne întrebăm în ce măsură Descartes mai poate interesa şi astăzi nu doar ca figură împăiată dintr-un muzeu al gîndirii. Deoarece ca piesă de muzeu, importanţa lui istorică în filozofie dar şi cu privire la ştiinţe, îndeosebi în ceea ce priveşte dezvoltarea matematicilor – este indiscutabilă. Pun totuşi această problemă pentru că nu mai departe decît în secolul trecut au fost exprimate la adresa operei sale opinii dintre cele mai sarcastice, radical negatoare, de ar fi să le amintim fie şi numai pe cele ale lui Gaston Bachelard sau pe cele afirmate de Karl Jaspers. Însă aceştia doi, şi alţii asemenea lor, s-au dovedit că aparţin mai degrabă unor mode sezoniere, iar operele lor, fermecătoare ca scriitură literară şi de un considerabil succes în secolul trecut, au încetat să mai fie puncte de reper pentru ceea ce este încă valabil în gîndirea universală. Cu cît sînt mai caduce figurile unor atari negatori, cu atît mai mult este probată prin chiar aceasta perenitatea operei contestate. Fiindcă există patru, cinci personalităţi ale filozofiei, socotite din antichitate pînă astăzi, ale căror scrieri nu dau neapărat răspunsuri la problemele fundamentale ce stau în faţa omului, dar care au forţa verificată prin secole sau chiar milenii, după caz, de a deschide continuu orizonturi noi de gîndire. Prin atari venerabile porţi se poate păşi spre gîndul viu, regenerator încă şi azi. Iar opera lui Descartes este, nu o sumă de soluţii pentru neliniştile noastre, ci cu certitudine o atare deschidere spre gîndirea posibilă, din viitor.

Admitem, aşadar, importanţa primordială a scrierilor acestui francez din secolul al XVII-lea, dar atunci ne punem întrebarea: de ce corespondenţa şi nu mai degrabă faimoasele sale lucrări propriu-zise. Aceasta pentru că prin corespondenţă putem ajunge de îndată la una dintre caracteristicele fundamentale proprii autorului în cauză: natura său de luptător. S-a spus, de către un poet, că Descartes este figurarea cavalerului francez care porneşte la drum cu un pas atît de ferm. Descartes, dans l’histoire de la pensée, ce sera toujours ce cavalier français qui partit d’un si bon pas. Şi altădată a fost relatată legenda conform căreia aflat într-o corabie pe mare, în primejdia de a-şi pierde viaţa, el nu a ezitat să scoată sabia dominîndu-şi atacatorii. Iar modului acesta de a reacţiona în faţa unei ameninţări capitale i-a fost contrapusă replica la antipod a lui Leibniz într-o situaţie de primejdie cvasi similară. Dar acestea înseamnă doar o privire asupra lucrurilor în dezbatere prin abordarea lor în sensul propriu, cînd de fapt el este un luptător mai ales şi mai profund în înţelesul figurat al termenului care îl desemnează astfel. Din acest punct de vedere, al luptei, singurul care se compară cu el şi îl precede este anticul Platon, deşi în dialogurile acestuia lupta este mai degrabă mimată, desigur cu efect artistic incalculabil. Lupta, adică disputa de idei, dialectica! Fiindcă prea adesea Socratele imaginat îşi învinge nişte adversari doar presupuşi, păpuşarul din spatele textului, autorul lui propriu-zis nu prea le lasă convorbitorilor şi alternativa de a riposta cu adevărat. Mai degrabă putem spune că în pofida caracterului lor antisofistic, e multă sofistică şi în Dialoguri, adică e multă artă şi nu numai adevăr.

Modul războinic de a fi, nu doar mimat ca la precursorul antic, tendinţa de a invada, de a copleşi spiritul universal, de a se înstăpîni discreţionar asupra acestuia, sînt pretutindeni prezente în scrierile lui Descartes, de la Reguli… la Discurs… şi eseuri, la Meditaţii…, Principii… şi chiar la Pasiunile sufletului şi Convorbirea cu Burman. Dar niciunde caracterul acesta nu este atît de vizibil ca în cazul Meditaţiilor… Faptul că el tipăreşte un număr restrîns al celor şase meditaţii propriu-zise, distribuie exemplarele la cele mai de seamă personalităţi dintre contemporanii săi, le cere acestora să îşi elaboreze în scris observaţiile lor critice pe care le tipăreşte în continuarea meditaţiilor sale, reeditate, adăugînd fiecărei observaţii un răspuns prin care anulează orice tentativă de a nu se supune cineva sub imperialismul concepţiei sale, acest fapt reprezintă o uriaşă tentativă de a regiza în folos propriu dacă nu postumitatea sa atunci pe aceea a operei sale. Iar scrisorile reprezintă anexe ale strădaniei de a-şi manipula nu doar contemporaneitatea ci veşnicia chiar ori doar postumitatea. Fiindcă acest autor nu se resemnează deloc cu elaborarea şi redactarea unui sistem propriu de gîndire, ci vrea ca lumea toată şi nu doar cea din contemporaneitate ci lumea definitivă să îi accepte punctul de vedere. Atît de multă încredere are el în ceea ce a gîndit!

Scrisorile fac parte, aşadar, dintr-un sistem de strategii de a ocupa mintea oamenilor. Desigur că orice act auctorial este unul extrovert şi agresiv. Orice autor urmăreşte fie şi doar în subsidiar, mai explicit sau mai camuflat, să îşi cucerească, să îşi anexeze simpatiile, dacă nu chiar minţile celor cărora li se adresează. În cazul lui Descartes, marea grijă de a-şi cuceri cititorii explică şi excesele de scrupul în a accepta să îşi tipărească scrierile, căutarea mereu reiterată a unei forme de maximă eficienţă a acestora, succesivele proiecte, amînate unele, abandonate altele. Scrisorile, la nivelul lor filozofic de o amploare şi de o luxurianţă numerică fără egal, fac parte din acel front amplu de asaltare a gîndirii. Ele sînt, desigur, complementare operei propriu-zise. Şi ce poate fi mai semnificativ decît faptul că ediţia de referinţă a operei acestuia, faimoasa ediţie Adam şi Tannery, începe prin a le cuprinde în primele ei volume, cinci din cele unsprezece cîte o alcătuiesc. Într-un fel, scrisorile sînt mai vii şi uneori mai bogate în idei decît scrierile lui destinate tiparului, desfăşurînd ample nuanţări ale sistemului său filozofic. Dar acest prim volum apărut la Polirom, cu forma lui de alcătuire superlativă, ridică vălul necunoaşterii noastre de peste întreg veacul european al XVII-lea prin ample excavaţii documentare nu doar în opera şi în biografia lui Descartes ci şi în viaţa intelectuală a celor care i-au fost contemporani şi cu care filozoful a avut legături de un fel sau de altul. Din acest punct de vedere lucrarea cuprinde o bogăţie informatică copleşitoare.

Modul în care a fost elaborată noua ediţie a Corespondenţei rupe cu tradiţia rapsodică a felului în care ne-am apropiat de Descartes noi, românii. Fiindcă un interes pentru acesta a exista şi la noi dar el s-a manifestat cu adevărat rapsodic, ca să nu zic: în mod lăutăresc, cum a fost caracterizat felul în care Noica a acţionat în altă împrejurare editorială şi exegetică. Iar termenul infamant este potrivit iarăşi chiar şi lui şi cu privire la valoroasele sale contribuţii la cunoaşterea în româneşte a scrierilor lui Descartes. Fiindcă pînă şi această Corespondenţă, cînd a apelat la ea, Constantin Noica a utilizat-o preferînd comod să facă referirile după monografia lui Charles Adam, tipărită drept volumul al XII-lea din ediţia de referinţă şi care ulterior nu a mai fost reeditat, fiind depăşit ca informaţie. În tot spaţiul cultural românesc, pînă la această ediţie nu ştiu un alt recurs adecvat la corespondenţa lui Descartes şi la relaţiile acestuia cu contemporanii săi decît acela al unui matematician: Octav Onicescu într-un text de popularizare publicat într-o carte cu destinaţie şcolară. Text de popularizare dar elaborat la un nivel ştiinţific maxim, pe care iscusitul scriitor Constantin Noica, în exegezele sale, nu l-a atins niciodată. Şi trebuie observat dintru început că datorăm ediţia performantă de acum în primul rînd profesorului Vlad Alexandrescu, un universitar şi deopotrivă un diplomat, dar mai presus de toate un european uimitor cît de mult la el acasă pretutindeni unde există o preocupare pentru gînditorul francez, în patria acestuia dar şi în Olanda sau în Italia. Iar dacă el este deja un nume prin contribuţiile sale în publicaţiile ştiinţifice din Occident şi ca prestigiu deloc o surpriză, uimeşte calitatea echipei de tineri cu care a lucrat la această ediţie. Numele lor trebuie să fie reţinute pentru că ei sînt printre savanţii de mîine dacă nu cumva chiar de azi: Robert Arnăutu, Robert Lazu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragoş Vadana, Grigore Vida.

Noua ediţie Descartes în româneşte este, mai presus de toate, una universitară. Afirmînd aceasta utilizez cuvîntul universitar într-o accepţiune anumită pentru că admit că există universitari şi universitari, deosebiţi mult între ei. În primul rînd aceasta este o condiţie lucrativă prin care cineva îşi cîştigă tainul zilnic, persoana în cauză a deprins unele cunoştinţe, dintr-un anumit domeniu, şi, în schimbul unei remuneraţii periodice, le transmite învăţăceilor săi. În cazul filologiilor unii s-au calificat pentru această postură scriind poezii, alţii romane, iar cei mai mulţi făcînd gazetărie, foiletoane culturale, redactate eventual artistic dar foiletoane. Fie şi geniale sau adunate în tomuri pe criterii cronologice ele nu se constituie în lucrări de ştiinţă universitară, nici chiar în cazul lui G. Călinescu. Rari sînt filologii universitari care au produs cu adevărat nu doar emoţie ci şi progres în cunoaştere. Şi încă şi mai rari sînt cei care excelează în condiţia lor de universitari prin faptul că au izbutit să aibă discipoli asociaţi muncii lor ştiinţifice. Aceasta este dovada eficienţei universitare: să ai discipoli capabili să facă şi ei cel puţin ceea ce faci tu, magistrul lor. Nu doar să îi înveţi pe neştiutori ci să îţi creezi confraţi într-ale spiritului. Constantin Noica avea obsesia de a face şcoală, însă izbutirile sale nu ţin întotdeauna ştacheta la nivelul presupus şi pretins de prestigiosul maestru. În ultimul timp lucrurile au evoluat şi la noi şi sînt dovezi că învăţămîntul universitar umanist are şanse să se ridice iarăşi la nivelul de la care a fost dat de pămînt de urgia comunistă. De exemplu, de la Cluj ne vin tot mai des semne, dovezi clare că în jurul profesorului Alexander Baumgarten s-a constituit o şcoală filozofică, remarcabilă prin traducerile, ediţiile ştiinţifice şi studiile pe care le produce, îndeosebi din domeniul medievisticii. O prezenţă pînă acum ceva mai palidă, dar de calitate ştiinţifică neîndoielnică, este aceea a altei personalităţi universitare: Dana Jalobeanu care tot aşa, adică înconjurată de discipoli, a produs cîte ceva din opera sau din preajma lui Francis Bacon la un nivel foarte bun. Iar acum ne bucurăm de această apariţie editorială de prestigios rang universitar, exemplară în felul ei.

A fi universitar mai înseamnă, aşa cum spune cuvîntul prin el însuşi, şi că eşti în posesia unei gîndiri cu acces la universalitate, că dovedeşti bărbăţia de a-ţi desfăşura demersul cultural cu acribie, evitînd volutele verbale care nu ţin de cunoaşterea genuină, iar tema abordată o epuizezi întotdeauna exhaustiv. La noi a prevalat însă într-o prea mare măsură artisticul, genialitatea, în dauna cultivării ideii, arta şi din păcate nu cultura, arta cel mai ades primitivă, vecină cu folclorul. Avem superstiţia artisticităţii, a inspiraţiei şi ignorăm adesea munca onestă a spiritului. Prin seriozitatea cu care a fost elaborată pînă la cele mai mici detalii, această ediţie Descartes se situează la polul opus al acelei tradiţii universitare. Toate caracteristicile unei presupuse şi adevărate conştiinţe universitare, destul de banale şi totuşi foarte rare la noi astăzi, sînt ilustrate magnific de această Corespondenţă integrală.

Pe de altă parte, se poate desigur pune şi ipoteza că cel care aprofundează studiul filozofiei lui Descartes pînă la a-i consulta şi corespondenţa, acela îl poate citi pe filozof în originalul operelor sale, aşa cum au fost ele elaborate, în latină sau în franceză. Dar cu această presupunere utilitatea versiunii în limba română nu este prin nimic micşorată. Fiindcă ea oferă un acces nu atît la textele lui Descartes cît mai ales la contextele acestora. Însă şi cu privire la textul propriu-zis, trebuie avut în vedere că orice transpunere a lui într-un alt idiom lingvistic reprezintă o implicită exegeză a acestuia, o subsecventă polemică privitoare la sensurile lui originare. Filozoful a scris nu doar într-o limbă latină pătată pe alocuri de galicisme, sau într-o franceză în arborescenţa căreia putem recunoaşte adesea sintaxa latină, ci limba lui este o limbă cartesiană sui-generis şi cînd este transpusă o pagină a lui Descartes în limba română tălmaciul respectiv trebuie, la rîndul lui, să creeze în limba noastră o corespunzătoare limbă cartesiană, care presupune, în mare măsură, o ipoteză personală cu privire la sensurile respectivei opere. Iar ediţia de la Polirom cuprinde multe alte lucruri care asigură accesul cititorului ei la gîndirea filozofului francez, pentru că scrisorilor traduse, cărora adesea ample note de subsol le limpezesc zonele obscure sau punctele în divergenţă, le-au fost alăturate, acolo unde existau, scrisorile corespondenţilor lui Descartes, cărora acesta le răspunde sau cele care i-au răspuns lui. Vlad Alexandrescu, principalul autor al ediţiei şi coordonatorul ei, aşază în deschiderea cărţii, ca şi cum ar inscripţiona-o definitoriu pe frontispiciu, o adevărată incursiune detectivistică în istoricul descoperirii postume şi a tipăririi scrisorilor lui Descartes, cotloanele cele mai ascunse ale acestui istoric fiind scoase la lumină şi sînt puse în evidenţă multe merite şi scăderi editoriale din trecut. Acestui studiu exhaustiv îi este îndată alăturată o cronologie a biografiei filozofului de pe toată durata cît el a scris scrisorile cuprinse în acest prim volum. Un amplu capitol de note complementare adaugă simple şi de mare utilitate puneri în temă, precum aceea despre unităţile monetare şi de lungime valabile în vremea lui Descartes, iar cel mai adesea şi ample contribuţii ştiinţifice prin care sînt luminate problematici ale epocii filozofului. Ele sînt docte coborîri în maelströmul secolului al XVII-lea, prin ele sînt circumstaţiate ideile lui Descartes, căruia îi putem astfel aprecia mai bine importanţa. Aceste contribuţii de rară ştiinţă pot fi abordate de cititor pentru ele însele şi ca simple excursuri, în sensul vechi al unor anexe care sînt alăturate în afara curgerii organice a cărţii în cauză.

Am încercat să subliniez importanţa acestei apariţii editoriale recunoscînd că dacă nu ar fi continuată ar fi nu doar un păcat ci chiar o crimă în ordinea spiritului. Dar şi făcînd abstracţie de utilitatea ei, afirm în încheiere că încă şi mai important este faptul că există o echipă capabilă să o realizeze, echipă de la care ne putem aştepta la alte contribuţii ştiinţifice de acelaşi calibru.

Advertisements