Tags

Observator Cultural
BIFURCAŢII
Corespondenţa lui Descartes

 

A apărut de curînd, la Editura Polirom, primul volum al corespondenţei complete a lui René Descartes. Este un monument editorial, un tom impunător, de peste 800 de pagini, rodul muncii unei echipe de traducători (Vlad Alexandrescu, Robert Arnăutu, Robert Lazu, Călin Cristian Pop, Mihai-Dragoş Vadana, Grigore Vida, autori şi ai notelor complementare, ai bibliografiei, ai indicelui – întreg aparatul critic –), coordonată de Vlad Alexandrescu, care semnează şi foarte necesarul studiu introductiv. Un eveniment cultural unic despre care cred că s-a scris prea puţin.
Despre acurateţea şi calităţile traducerii, despre profesionalismul întocmirii ediţiei se vor pronunţa, sper, specialiştii. Eu, ca simplu amator, nu pot spune decît că, în ceea ce am citit, inclusiv în scrisorile care conţin discuţii matematice, nu mi-a sunat nimic rău, dimpotrivă.
Dar nu trebuie să fii specialist în Descartes, filozof sau matematician ca să te bucuri de cartea asta. Lectura e, în multe locuri, pasionantă. Era o vreme în care lumea scria scrisori lungi, meşteşugite şi, contrar ideilor noastre despre epocă, informaţia circula destul de eficient, chiar dacă nu instantaneu, ca azi.
Scrisorile schimbate, de exemplu, cu Jean Ferrier, şlefuitor de lentile care i le va pune la dispoziţie pe cele cu care Descartes va determina legile refracţiei, e fabuloasă. Descartes, aflat în Olanda, dă indicaţii foarte amănunţite, face schiţe detaliate – azi, unele dintre aceste epistole ar fi publicate ca articole de cercetare (de altfel, aşa cum observă şi Alexander Baumgarten (România literară, nr. 36), unele dintre scrisorile schimbate cu oameni de ştiinţă ca Beeckmann, Mersenne, Fermat, Huygens pot fi văzute drept complemente ale operei ştiinţifice a lui Descartes). Descartes şi l-ar fi dorit pe Ferrier în preajma sa, încearcă să-l convingă să vină în Olanda sau, chiar dacă rămîne la Paris, să-i găsească o sursă sigură de venit ca acesta să poată lucra numai pentru el. Îl recomandă abatelui Mersenne, în următorii termeni: „Sînt încredinţat de realizarea lentilelor, dacă lucrează la aceasta singur şi în tihnă; este un lucru de o importanţă mai mare decît ne închipuim. Sînt atîţia oameni la Paris care aruncă bani, punîndu-i să sufle pe Şarlatani; să nu fie, oare, nimeni care să vrea să-l angajeze cu folos, făcîndu-l să muncească şase luni sau un an, fără să mai facă nimic altceva decît acest lucru?“. După cum vedem, nimic nou sub soare, problemele cercetătorilor sînt aceleaşi, atunci şi acum.
Pe de altă parte, Descartes e foarte grijuliu ca nimeni să nu afle la ce lucrează – ideea colaborării ştiinţifice, a lucrului în echipă, încă nu-şi făcuse loc. Nu doar pe Ferrier îl atenţionează să nu divulge nimic nimănui, dar şi abatelui Mersenne, căruia i se adresează, de cele mai multe ori, respectuos, cu „Cuvioase Părinte“ şi cu care a purtat o corespondenţă extrem de bogată, pe varii teme ştiinţifice, îi spune, în legătură cu un proiectat tratat (Meteorii) despre culorile curcubeului: „În rest, vă rog să nu vorbiţi despre aceasta cu nimeni în lume, căci m-am hotărît să îl înfăţişez public ca pe o mostră a Filozofiei mele…“.
Pentru matematicieni şi fizicieni, pentru ingineri, scrisorile lui Descartes din acest volum sînt pilduitoare. Găsim în ele nenumărate exemple de raţionamente, de demonstraţii explicate „cu vorbe” (căci simbolurile algebrice încă nu erau fixate), un mod de a face şi transmite ştiinţa care e tot mai rar. E vorba de – spre o epocă în care supoziţii care azi ni se par fireşti şi cărora nu le mai acordăm multă atenţie nu erau unanim acceptate şi se cereau enunţate limpede, într-un raţionament. Iată, tot într-o scrisoare către Mersenne, din 1929, Descartes formulează principiul inerţiei, înainte ca acesta să fi fost statuat ca atare de Galilei: „Mai întîi, presupun că mişcarea, care este întipărită la un moment dat unui corp, îi rămîne acestuia veşnic, dacă nu îi este retrasă de vreo altă cauză, adică quod in vacuo semel incoepit moveri, semper et aequaliceleritate movetur“. Dar limba în care se transmitea ştiinţa, matematica în speţă, e atît de diferită de cea pe care o cunoaştem acum, mai ales cînd se folosesc notaţii, simboluri ad hoc, încît e o adevărată provocare să „traducem“ unele scrisori – cazuri în care notele de subsol ale îngrijitorilor ediţiei se dovedesc esenţiale.
Volumul acesta, conţinînd corespondenţa dintre 1607-1638, este primul dintr-o serie de trei. Traducerea şi editarea sînt asigurate dintr-un grant de cercetare IDEI al CNCS, derulat prin Colegiul „Noua Europă”. Este, cred, un exemplu excepţional de bună cheltuire a banilor în cercetarea din umanioare. Sper din tot sufletul că finanţarea, chiar diminuată cum este acum, va fi de ajuns şi pentru alcătuirea şi publicarea următoarelor două volume.
Advertisements