Tags

http://www.romlit.ro/corespondena_lui_descartes
2014 > Numarul 36 > „Corespondenţa“ lui Descartes

Cartea de Filosofie:
„Corespondenţa“ lui Descartes de Alexander Baumgarten

Editarea în limba română a primului volum al Corespondenţei lui Descartes sub îngrijirea lui Vlad Alexandrescu este un eveniment cu mai multe semnificaţii. În primul rând, el cade sub un gen comun al unor întreprinderi în cultura filosofică românească sporadice, dar extrem de importante, un gen care revine la abordarea unui autor marcant al istoriei filosofiei şi publicarea sistematică a operei sale în traducere românească. Asemenea gesturi sunt foarte puţine, dar întotdeauna cu o funcţie dublă: pe de o parte, o lărgire a bibliotecii româneşti de filosofie, iar pe de altă parte, supunerea limbii şi terminologiei filosofice româneşti unui examen de maturizare a capacităţii de receptare şi expresie a limbii unui filosof căreia nu i-a fost contemporană în istoria intelectuală şi care nu i-a marcat evoluţia prin dezbaterile intelectuale pe care opera în cauză le-a generat. Din această primă semnificaţie generală, poate reieşi gradul de utilitate generic al traducerii filosofice în limba română: el este atât de mare, încât poate susţine singur o critică posibilă la adresa ideii romantice a culturii române de promovare a marilor creaţii originale, lăsând eforturile de traducere într-un plan secund şi dezorganizat, până la răsturnarea acestui raport şi înţelegerea faptului că traducerile sistematice pot maturiza o limbă filosofică şi pot provoca „retrăirea” dezbaterilor intelectuale cărora evoluţia însăşi a limbii le-a fost străină.
În al doilea rând, ediţia are o semnificaţie specială în istoria ediţiilor scrisorilor lui Descartes. Modul în care este organizată e un prim-pas spre înţelegerea acestei semnificaţii. Prefaţa lui Vlad Alexandrescu, un adevărat spectacol de erudiţie în istoria intelectuală, filosofică, ştiinţifică şi filologică, rezumă istoria a peste 350 de ani de succesive ediţii ale corespondenţei carteziene (Clerselier, Cousin, Adam-Tannery, Roth, Adam- Milhaud şi până la J.R. Armogathe) şi introduce într-un paralelism captivant între etapele recuperărilor şi pierderilor filologice şi condiţionările dezbaterilor intelectuale care au implicaţii în editarea filologică a operei: întrebarea dacă prima ediţie, din 1657, a lui Clerselier, a corectat sau nu „teologizând“ corespondenţa carteziană, ori dacă principiile criticii filologice germane ale secolului al XIX-lea afectează sau nu ediţiile franceze ale acestei epoci şi implicit moştenirea filosofului leagă savant istoria intelectuală de cea filologică în studiul introductiv. Apoi, ediţia de faţă este importantă pentru originalitatea ei: editorii decid, în urma criticii filologice, noi datări ale unor scrisori, refacerea contextelor de geneză ale altora sau ordinea potrivită a publicării lor. Autorul introducerii reface, ca pe o noutate remarcabilă, contextul polemic al genezei mai multor scrisori compuse în spaţiul neerlandez, producând astfel o nouă înţelegere a surselor. Volumul nu este, astfel, „copia“ românească a vreunei ediţii recente, ci marchează un moment de referinţă în editarea corespondenţei lui Descartes.
În al treilea rând, întreaga întreprindere este produsul evident al unei şcoli de studii carteziene cu un îndelung antrenament: iniţierea lui Robert Arnăutu, Robert Lazu, Călin Cristian Pop, Mihai Dragoş Vadana şi Grigore Vida în franceză, latină şi neerlandeză, notele complementare ale acestora – extrem de erudite şi valoroase în înţelegerea circumstanţelor naşterii corespondenţei carteziene, privitoare, de exemplu, la unităţile monetare ale epocii, la aspectele istorice ale Europei anilor 1596-1650, la familia lui Descartes, la colegiul din la Flèche, sau la doctrina adevărurilor eterne – indică existenţa unui mediu studios cartezian al cărui prim-produs este volumul de faţă.
În al patrulea rând, semnificaţia acestui volum indică utilitatea lui în raport cu înţelegerea operei carteziene. Scrisorile, ordonate în mod clasic după datarea lor, reiau dialoguri cu Beeckman, Mersenne, Huygens, Fermat, sau cu unele dintre rudele lui Descartes. Ele constituie spectacolul unui gen literar propriu al secolului al XVII-lea, descendent din stilul epistolar umanist şi, mai departe, din scrisorile lui Seneca. Autorul studiului introductiv discută pe larg această descendenţă şi vede în ea sursa principală pentru care amestecul de elemente personale şi raţionamente cu obiect universal dau parfumul şi ambientul reţelei de savanţi care comunică şi susţin conştiinţa intelectuală a veacului. Sunt ele un mod de gestionare a receptării operei, gândit deliberat de autor? Sunt ele doar un complement al operei? Sau o subtilă poveste genetică a ei? Sunt întrebări la care fiecare scrisoare poate răspunde, uneori, diferit, iar exegeţii vor putea produce clasificarea lor. Editorial, ele sunt, într-adevăr, un complement al operei carteziene, dar un complement faţă de care o versiune românească a operei însăşi este un şantier asumat parţial de mai multe generaţii şi a cărei formă completă o putem aştepta cu optimism din partea colegilor noştri.

Advertisements